Hội An, cand ramai fara un ban

Gata! Plecam! Chiar daca ne-a surprins la tot pasul, am zabovit destul in Da Nang-ul asta. In plus, mai avem in fata cale lunga pana in Saigon.

Un oras mare si modern ca Da Nang reprezinta o adevarata sperietoare pentru comoditatea calatorului ce nu poseda un cal de fier, iar asta face ca putini turisti straini sa opreasca aici. Pacat, noua ne-a placut tare mult locul asta!

In schimb, turistii dau navala in Hội An, un orasel pe care il pot explora usor la picior, situat la nici 30km in Sud de Da Nang. Locul asta este inscris in patrimoniul UNESCO, pastrandu-si inca aerul si arhitectura unui port asiatic din secolele XVI-XIX.

Spre el ne indreptam acum, dupa ce cu greu am reusit sa il conving pe Lucas sa facem un scurt ocol pe aici, in drumul nostru de astazi catre iubita noastra sosea Ho Chi Minh din partea de Vest.

Peisaj de Hội An

Desi locul arata tare simpatic, duhoarea industriei turismului se face simtita de nasurile noastre inca de la prima oprire de roata aici, iar asta il determina pe Lucas sa vrea sa goneasca imediat mai departe. E in regula, am aici semnal pe Vietnamobile-ul meu amarat si putem comunica oricand, nu trebuie sa stea dupa mine. Oricum, nu voiam decat sa-i dau o tura scurta si sa fac cateva fotografii.

Podul Hội An

Lucas porneste cu foc mai departe, iar eu apuc sa trec poduri si sa crosetez stradutele pline de luminatoare chinezesti, suveniruri si de obiecte de arta ale Hội An-ului.

Strada veche din Hội An

Locul asta a devenit un port important pe vremea imparatilor Nguyễn, indeosebi datorita amplasarii sale aproape de gura de varsare a raului Bồn. Acesta creaza aici cateva insule si canale, oraselul fiind ulterior supranumit Venetia Vietnamului de catre promoterii turismului.

Fotografiindu-mi motoreta cu romantism, pe o strada din Hội An

Intre timp, provaduitorii crestinismului si-au facut meseria cu sfiintenie, sadind si ingrijindu-se de semintele colonizarii Indochinei pana la momentul germinarii, cand adunarea si participarea unei insemnate forte militare franceze a inclinat in mod decisiv balanta sortilor unui razboi civil, francezii primind apoi pentru ajutorul lor (printre altele), drepturi depline asupra portului Da Nang.

In scurt timp, acesta a inceput sa domine comertul maritim din zona, in detrimentul portului Hội An. Datorita acestui eveniment, arhitectura Hội An-ului nu a fost supusa vreunei modernizari, reusind sa inghete in timp, pastrandu-si stilul pana in prezent, stil acompaniat de un interesant aer romantic.

As mai trage putin de timp aici, asa ca scurtul meu tur, in care toba motoretei deranjeaza linistea locului si-mi atrage mutre, se incheie la o tanti ce gateste la ea in curte. Sunt spre marginea orasului, e liniste, iar tanti are un hamac comod, legat intre doi copaci.

Ce bine mai atarn pe aici, in timp ce tanti e voioasa si ma serveste iute cu un banh mi picant si cu o cafea vascoasa de buna ce e. Nu ma grabesc, ma legan usor si profit de fiecare secunda.

Cand mai am doua-trei guri de cafea incepe sa imi sune telefonul… e Lucas! Pfu, sper ca doar vrea sa ma grabeasca, sper ca nu s-a intamplat ceva…

Cum? Ghiozdanul? Ala mic cu camera? S-a rupt coarda elastica si a cazut undeva intr-o curba? Phoai de capu meu!!! Unde ti-e pasaportul?!

Pfiuh… pasaportul e la el, alaturi de hainele din rucsacul de calatorie. Doar ca asta e tot ce mai are! Pe langa camera, ghiozdanul mai continea lentile si obiective faine, dar si portofelul cu acte, toate cardurile bancare, tot cash-ul de dongi si de euroi.

Oprise sa isi ia un mango, iar surpriza si-a facut magica aparitie atunci cand a vrut sa plateasca. E acum la peste 30 de km distanta, kilometri parcursi numai pe drumuri inguste de tara, prin orezariile acestor tinuturi joase. Drumul nici macar nu serpuieste, are aproape numai unghiuri drepte si nici nu mai poate sa stie cu exactitate pe unde a trecut.

Nu e chiar de disperare, dar nu putem face altceva decat sa pornim sa il cautam: Lucas incearca sa nimereasca inapoi si sa scaneze ruta pe care crede ca a mers, iar eu ma pornesc sa intreb oamenii din zona in care l-am vazut plecand din Hội An: poate s-o fi rupt chinga elastica imediat dupa ce a plecat… dar poate tot la fel sa se fi rupt oricand….

Cum nu vorbeste nimeni engleza sau franceza… sau macar mima, e aproape imposibil sa ii fac pe astia sa inteleaga ce ii intreb si ce anume caut: schimb strategia si incep sa intreb de tourist center. Sigur trebuie sa pot sa comunic cu cineva acolo!

Gasesc pana la urma locul, parchez aiurea si in curand prind atentia domnisoarelor de serviciu. Le explic ce s-a intamplat si le rog sa ma ajute. Cat timp intreaba ele de date, caut pe camera o poza cu ghiozdanul lui Lucas, iar apoi le cer e-mail-ul, trimitand poza si rugandu-le sa mi-o printeze color, daca se poate.

Dupa, le rog pe fete sa fie dragute si sa imi scrie cu litere mari pe o foaie, o traducere in vietnameza a frazelor “Am pierdut acest ghiozdan? L-ati vazut cumva?”. Fetele sunt de treaba si iata ca imediat primesc atat foaia cu poza color, cat si pe cea cea cu traducerea. Multumesc! Cảm ơn, cảm ơn!

Zbor apoi cu hartiile catre sediul politiei unde le prezint si las un e-mail si numarul meu de telefon vietnamez.

Nu pierd vremea cu politia si conduc iarasi pana in locul din care a plecat Lucas, unde incep sa flutur foile prin fata tuturor vanzatorilor din zona, acoperind cu rabdare straduta cu straduta.

Nicio sansa: nimeni nu pare sa fi vazut ghiozdanul ala. Cu toate astea, observ empatia vietnamezilor atunci cand pricep textul scris pe foaie. Privirea lor coboara mai mereu, eventualele zambete pier, iar fiecare dintre ei incearca sa ma ajute cu ce poate: cu sfaturi sincere in limba vietnameza sau cu postari pe grupul de FaceBook al expatilor din Hội An.

Nu trece mult si ajunge si Lucas… Suntem dezamagiti, dar cautam si intrebam in continuare, desi in adancul nostru, amandoi stim ca nu mai avem sanse sa gasim ghiozdanul. Cel mai probabil cineva l-a gasit pe drum si l-a luat.

E greu, dar nu oprim cautarile decat tarziu, putin inainte de apusul Soarelui. Se pare ca va trebui sa ramanem la noapte in Hội An..

Partea buna e ca sunt multe optiuni de cazare aici, iar noi nimerim intr-o pensiune placuta, cu o curte interioara generoasa.

Alta parte buna este ca Lucas nu avea prea multi bani lichizi in ghiozdan, desi paguba totala e aproape de 1.500 euroi. Camera si obiectivele sunt pierderea cea mai grea, mai ales ca abia a inceput sa tina vremea cu noi si sa avem lumina buna pentru fotografii. Restul de bani din contul lui Lucas se pot tranfera in contul meu de Euro, iar eu pot sa efectuez extrageri pentru amandoi cu cardul meu de debit. De acum incolo sunt sugar daddy

Supararea incepe sa treaca mai pe seara, cand iesim sa mancam ceva si sa bem o bere. Hội An-ul se coloreaza cald odata cu venirea intunericului, frumoasele luminatoarele chinezesti aprinzandu-se si exacerband aerul romantic, facandu-te sa te simti un prost ca nu esti cu iubita pe aici.

Unul dintre baruri serveste bere cu 5.000 dongi/paharul (90 de bani). E mult prea dubios pretul asta… asa ca ne asezam si comandam cate doua.

Berea nu e rea, dar nici prea buna, iar pentru a ne convinge de acest fapt, ne mai afundam nasurile in inca vreo 4-5 fiecare. O fi Hội An-ul turistic, dar asta face il face sa vuiasca de viata de noapte.

Tot felul de restaurante si baruri, cu diverse tematici, sunt asezate unul langa altul in zona asta. Dintre toate, cel mai mult ne atrage barul reggae, unde probabil exista si trusa de prim ajutor moral a lui Bob Marley.

Luam doua beri si ne asezam afara, iar in scurta vreme observam ca nimeni nu se ocupa de muzica, iar autoplay-ul YouTube-ului reda numai piese pop penibile, ce nu au nicio treaba muzicala cu tematica barului sau cu gusturile noastre.

Luam asadar atitudine si ne perindam fiecare pe langa monitor, alegand cateva piese reggae de mare efect. Mai mult, mai dam volum statiei, pentru a acoperi sunetul barului de langa. Primim chiar si intrebari de genul “ce piesa e asta?” si desi suntem DJ destul de OK, trusa de prim ajutor din bar este mai scumpa de cat ne puteam astepta, ceea ce ne face sa zicem PASS.

Din cand in cand, suntem totusi atinsi de baghetele unei englezoaice foarte ciudate, ce sta la masa de langa si ne tot povesteste despre cum face plaja si cum simte ea vantul. La o alta masa, sta o tanara vietnameza sexoasa, dar incruntata rau. Sta asa singura, sorbind un ditamai cocktailul si tragand fumuri prelungi dintr-o narghilea de un metru inaltime. Incep sa cred ca e la munca aici, pentru a atrage barbati in bar.

Si reuseste: un englez beat incearca de zor sa comunice cu ea. In pauze glumeste cu noi, apoi se intoarce iar catre fata si tot asa… In zadar, tipa nici macar nu stabileste vreun contact vizual cu el sau cu oricare al om pe terasa. Sta si tot fumeaza incruntata la narghileaua aia enorma.

La un moment dat se ridica si se duce la calculator. Ma intreb ce muzica vrea sa puna, dar englezoaica de langa ne loveste insa cu o noua bagheta si isi incepe o alta poveste dubioasa, poveste pe care nici nu prea putem sa o intelegem. Intre timp, constat ca imi suna cunoscut ritmul si percutia din piesa asta.

Cateva momente mai tarziu, atentia de la ciudata poveste imi e furata din nou de melodia asta, ce imi suna ca o piesa romaneasca comerciala. Ciulesc urechile si.. Da-o dracu… CANTA IN ROMANESTE!!!

Ce surpriza: vietnameza sexy asculta Matteo – Panama.

Tipa se intoarce apoi la narghileaua ei cu o figura schimbata minimal.. e aproape la fel de incruntata, dar parca totusi satisfacuta in proportie 1,5%. Eu si Lucas radem in hohote si parca am si uitat de ghiozdanul ala pacatos.

O bere mai tarziu, 3 baieti cer voie sa ni se alature. Hai cu noi la masa, cum sa nu?

Baietii sunt vorbitori nativi de limba engleza si incep imediat sa isi puna pe masa impresiile si ofurile din calatoria lor in Vietnam. Dintre ei, un american de culoare imi spune ca l-a cunoscut pe unul dintre cei mai tari DJ din lume, care este roman ca mine si pune muzica sub numele de Solomun.

Mai da-o naiba…N-am auzit de niciun Solomun, esti sigur ca e roman? Da… poate am ramas eu in urma cu muzica ce o asculta tineretul din ziua de azi.

In curand vietnameza sexy pleaca in treaba ei, iar scortosul barman, ce nu se ocupa nici macar de muzica, ne anunta ca barul se inchide. Noi ne terminam berile si ii salutam pe baietii vorbareti.

Straduta asta a pub-urilor este asemanatoare unui Soare ce radiaza distractie din barul central, cel cu muzica comerciala nasoala. Restul de pub-uri sunt asezate de-a stanga si de-a dreapta lui, iar cand ora noptii ajunge tarzie, acestea incep treptat sa se inchida, din capete spre centru. Normal ca “norocul” nostru face ca barul reggae sa fie primul care merge la culcare.

Acolo vrem sa ajungem si noi, pentru ca nu ne atrage niciun loc dintre cele ramase inca deschise. Doar ca mai intai trebuie sa gasim motocicletele legate cu lant si lasate aiurea trei strazi mai incolo, pentru a evita sa platim pana si micuta taxa de parcare.

Glumin incontinuu, radem si am uitat de ghiozdan: chiar a facut bine iesirea asta in oras. Deodata, pe langa noi ruleaza un scuterist caucazian ce frezoneaza ceva de genul “Vand trusa… vand trusaaa”.

Il opresc sa stam putin de vorba. Tipul e francez, are multe povesti de calatorit, dar n-ar prea mult timp acum. Cert este ca a ajuns sa vanda truse de prim ajutor in Vietnam. Nu sunt nici dintre cele mai bune, de ce sa ne minta? Nu sunt nici scumpe, omul este… franc cu noi, asa ca iau vreo trei, pentru pansarea ranilor psihologice.

Motoretele sunt tot acolo, doar ca lantul e acum cam greu de legat inapoi pe suportul de bagaje.

E prima data cand conduc baut motocicleta… dar nu ma descurc deloc rau. Macar de n-ar trezi toba mea toate cartierele prin care trec…

La cazare, folosesc Wi-Fi-ul sa vad care e treaba cu mandria nationala de DJ Solomun: tipul e jumatate neamt, dar s-a nascut si a copilarit un pic prin Bosnia inainte sa se mute in Hamburg. Ce ti-e Bosnia, ce ti-e Germania sau… ce ti-e Romania? Tot aia e, tot un singur ocean ai de trecut pana acolo…

One Reply to “Hội An, cand ramai fara un ban”

  1. au gresit ei, Solomun e bosniac nu roman :)))

Lasă un răspuns