La drum spre Pleiku: Vietnam-ul e nebun dupa fotbal!

Astazi este Soare afara, insa dimineata asta ar fi si mai frumoasa daca noi nu am fi mahmuri… sau daca ghiozdanul ala important nu ar fi pierdut.

Lukas este foarte senin insa, semn ca a trecut peste aceasta pierdere. Mai mult, la plecarea noastra din Hội An, nici macar nu vrea sa oprim la sediul politiei pentru a intreba de ghiozdan. Asta e, s-a dus… acum mergem mai departe.

Inteleg pe deplin starea de detasare a lui Lukas in aceasta prima portiune a drumului de astazi, drum plin de viraje bruste, executate printre orezariile colorate in verde crud. Cu siguranta ghiozdanul a fost gasit  de un norocos si asta i-a fost soarta.

Lasam ce-a fost in urma, la fel cum procedam cu aceste tinuturi joase, taind autostrada A1 si urmand calea spre Sud-Vest, catre muntii ce par sa promita noi aventuri si bucurii pe retine.

La aceste bucurii se mai adauga comedia curata a vietii de zi cu zi a vietnamezilor. Oamenii astia au putine masini, iar toate micile transporturi par sa fie efectuate exclusiv pe doua roti. Mare pacat ca nu am vreo camera video montata pe ghidon, pentru a surprinde curajul, dar si ingeniozitatea acestor oameni calare pe doua roti. De cele mai multe ori, transportul se efectueaza cu ajutorul unui pasager ce cara plase, bagaje sau te miri ce…

Comedie pe drum! Tabloul nici macar nu este infoliat in ceva

A se observa asemanarea dintre peisajul din cadrul tabloului si cel de afara. Baietii merg destul de tare, exact la limita vitezei la care suflul vantului ar putea perfora tabloul sau l-ar putea dobori de pe scuter pe purtatorul sau, ale carui picioare nici macar nu se sinchisesc sa se odihneasca pe scaritele pasagerului.

De cele mai multe ori, in transport se pierd unele lucruri: un fular, un papuc, o caciula, o mana de morcovi sau doua verze – cam astea au picat pe drum, in fata mea, in aventura motociclistica de pana acum. Cate unii duc treaba asta la extrem, sudandu-si niste cadre de fier de scuter si ancorand pe ele custi de pasari, vreun porc, saci cu diverse, cosuri de nuiele, polistiren sau chiar materiale de constructie. De cele mai multe ori, volumul “bagajelor” depaseste cu mult volumul scuterului, iar o aparitie de acest gen arata parca desprinsa din desenele animate.

Mai departe, relieful se schimba, iar soseaua incepe sa serpuiasca, urmarind cursul unui rau pana mai sus unde este constuita barajul si hidrocentrala Dak My.

Lacul de acumulare Dak My

De aici incolo e doar munte, iar in scurta vreme suntem din nou pe soseaua HCM (numita AH17 in partea asta a Vietnamului). Domnul Rossi este, bineinteles, in fata mea cu mai bine de 15km.

Drumul tot suie si coboara, iubita noastra HCM nu ne dezamageste niciodata!

Peisaj de pe soseaua HCM

Orezariile sunt frumos terasate in zona aceasta, oferindu-ti acea imagine asiatica atat de clasica.

Orezarii terasate, vazute din soseaua HCM

Soarele da semne ca ar apune, iar eu ar trebui sa nu mai opresc pentru fotografii si sa ii dau gaz inainte, daca vreau sa ajung pe lumina in Đắk Glei. Nici nu stiu daca putem gasi unde sa dormim acolo. Dar pana atunci, inca o poza si gata!

Ultima fotografie de pe drumul de azi

Desi a facut multe pauze de tigara, Rossi ajunge acolo primul, eu trecand linia de sosire pe locul secund, in stilul meu caracteristic: exact la ultima raza de lumina, inainte de lasarea intunericului. Aici, observ imediat un cuplu de turisti straini, oameni pe care ii chestionez imediat despre vreun loc bun de cazare.

E bine, avem unde dormi, iar in curtea pensiunii vedem parcate inca 5-6 Honda Win-uri, semn ca am nimerit unde trebuie. Femeia de la cazare nu vorbeste deloc engleza (cum era de asteptat), dar ne descurcam bine sa negociem prin semne.

Iesim apoi sa mancam ceva si nimerim intr-un mic restaurant ce are chiar si mancare vegetariana. Servim aici, printre altele, un banh xeo foarte gustos (un fel de clatita crocanta umpluta cu muguri de soia si tot felul de frunze ). Oamenii de aici sunt simpatici si foarte zambitori, insa bariera comunicarii este una imensa si se incapataneaza sa umple spatiul dintre noi.

Cumparam apoi langan, mango si alte fructe din micuta piata si mergem inapoi in camera ca sa ne tratam mintile cu trusa de prim ajutor, sperand ca in felul asta o sa apucam sa schimbam cateva impresii si sfaturi cu ceilalti aventurieri motociclisti ce sunt cazati aici.

Doar ca ceilalti nu sunt de vazut nicaieri, probabil ca deja dorm. Nici nu ii condamn, seara nu sunt prea multe de facut in micutul Đắk Glei.

In dimineata urmatoare nici nu imi vine sa ma ridic din pat, pentru ca ma sacaie o durere de cap venita de nicaieri. Lukas este gata de drum rapid si il las sa porneasca inainte. Nu are rost sa astepte dupa mine.

Imi pregatesc incet rucsacul, ies sa il ancorez si observ ca motoreta mea e singura din parcare: sunt ultimul ce paraseste pensiunea…

Pana sa o iau din loc, merg usor prin localitate cu ochii dupa un mecanic, pana cand gasesc si las motorul la unul, pentru un schimb de ulei. Intre timp ma asez vizavi la o cafea. Atat de magica este cafeaua asta gustoasa vietnameza, incat simt cum imi scade durerea de cap in timp ce sorb din ea.

Imi scrie Lukas: a parcurs ceva distanta deja si goneste cu pofta in continuare. Termin cafeaua si pornesc si eu intr-un final!

Vremea este cam inchisa astazi, iar eu incerc sa recuperez din kilometri, acum, cat inca ma iarta ploaia. Localitati sunt destul de multe, nu apare nicio zona prea pitoreasca, asa ca nu fac nicio pauza in primii 100km. Partea nasoala este ca iarasi simt vibratii din roata fata (desi este aproape nou-nouta), asa ca opresc din nou la un mecanic.

Tipul analizeaza roata si ma anunta ca nu are nicio problema. Si totusi, de unde vin vibratiile? Ei bine, rucsacul este ancorat ceva mai in spate astazi, motocicleta are rezervorul lung, asadar nu am prea multa greutate pe roata din fata, iar asta o face instabila. Data viitoare am sa pozitionez rucsacul cat mai spre fata.

Undeva la intrarea in Kon Tum

Nu trece mult si ajung in orasul Kon Tum. Aici observ doi baieti vestici calarind o Honda Win. Cel din spate este atat de bandajat, incat l-ai putea confunda usor cu o mumie pierduta ce isi cauta sarcofagul, sclavii si piramidele. Sper sa avem putin noroc si sa nu ajungem si noi asa in excursia asta…

Ceva mai spre centru este galagie mare:

Oamenii se pregatesc intens pentru finala Campionatului Asiatic de Fotbal U-23!!! Se pregatesc de parca ar urma sa joace finala Campionatului Mondial, nu alta. Bravo natiune, HAI VIETNAAAM!!!

Pana sa ies din oras, opresc sa imi tratez rapid migrenele cu inca o cafea buna. Lukas a poposit intr-o cafenea cu proiector, intr-un sat aflat la 33km mai departe.

Masa de la care urmeaza sa privim finala (poza de la Lukas)

S-a oprit pentru ca acolo l-a prins ploaia, iar meciul incepe in nici 30 de minute. Eu sorb rapid cafeaua si gonesc iarasi ca un apucat, pentru a prinde inceputul meciului.

Pe soseaua HCM, in goana spre inceputul jocului

In mod neasteptat, ploaia ma iarta aproape pe tot parcursul traseului, aruncandu-mi cativa stropi abia atunci cand ajung in satul in care vedem meciul. Ochesc terasa, parchez si ajung sub copertina exact la inceputul primei reprize a finalei si al celei de a doua reprize de ploaie de aici.

Terasa este plina pana la refuz de localnici ce urmaresc meciul cu atentie maxima. Echipa Vietnamului primeste insa gol inca din primele minute ale meciului, dar totusi parca dezamagirea nu atinge mai deloc privirile celor din jur.

In perioadele moarte ale jocului, atentia intregii audiente se muta de la meci catre noi, cei care suntem foarte exotici in situatia de fata. Primim zambete si multa atentie, indeosebi de la un grup de scolari aflati, probabil, in clasa a 8-a.

Ceva mai tarziu… GOOOOOLLLLL!!! Vietnam-ul inscrie spre finalul primei reprize, moment in care sarim cu totii in sus de bucurie.

Pauza meciului ma aduce pe mine si pe Lukas in prime-time, fiind analizati atent de catre de toti ochii prezenti de aici. Elevii isi aduna toate cuvintele din engleza invatata la scoala si incropesc intrebarea “You have girlfriend?”. Raspundem aproape in cor ca “nu”, moment in care majoritatea fetelor rosesc, chicotesc si primesc coate de la baietii strengari ai clasei. Macar de-or fi fost si ele cu cativa ani mai mari…

Meciul se reia si ne salveaza din situatia asta, numai ca el continua de o maniera usor plictisitoare. Noi nu reusim sa ajutam echipa cu cele cateva beri baute intre timp si iata ca se ajunge la prelungiri. La fel se intampla si cu elevii, care acum parca ne acorda mai multa atentie noua decat meciului.

In minutul 120’ (ultimul), Vietnam primeste insa gol, iar Uzbekistanul devine campioana. Vietnamezii accepta totusi infrangerea cu usurinta, pierzand foarte putin din zambete sau din atitudinea pozitiva, demonstrandu-ne inca o data taria de caracter ce caracterizeaza oamenii acestui popor.

Unii s-au suit in masini si dau ture pe strada principala a satului, claxonand si bucurandu-se de parca ar fi castigat compionatul. Altii trec, lansand prin trapa deschisa a vehiculului, artificiile pregatite pentru eventualitatea victoriei. Inca o data: Bravo Vietnam!

Berile si prelungirile astea ne-au facut o mare foame, asa ca dam gaz motocicletelor, cautand un loc cu mancare in directia noastra spre Pleiku, loc pe care il gasim imediat.

Inauntru, cerem “com chay”(orez cu mancare vegetariana), ba chiar Lukas ii si arata omului telefonul cu o traducere in limba vietnameza, care spune ca vrem sa mancam vegetarian. Tipul da din cap afirmativ si ne face semn sa asteptam, mirandu-ne pe amandoi cu siguranta sa.

10 minute mai tarziu, ospatarul aduce niste orez si… un pui intreg: jumatate pentru Lukas, jumatate pentru mine. Uau! Oare in Vietnam, puiul nu este considerat animal? Dar ce e el aici? Leguma?

Doar n-o sa moara omul de foame, asa ca obscurele taine ale comunicarii cu vietnamezii il imping pe Lukas sa manance cu mare pofta carne, pentru a doua oara in excursia asta.

Cand sa platim, tipul nu stie sa zica decat “nam cioc”. Adicatelea vrea 50.000 dongi (9lei) pentru fiecare, in conditiile in care noi de mult nu am mai servit vreo masa care sa depaseasca 25-30.000 dongi. Mai suntem si fraieriti acum…

Orice ii spunem, el raspunde cu “nam cioc”, “nam cioc” si iarasi “nam cioc”. Acesta pare sa fie argumentul suprem, argument pe care nu am cum sa il combat: omul este proaspat ras, chiar nu are cioc!

De aici, mai sunt 10-12 km pana in Pleiku, un oras frumusel, dar deloc frecventat de catre turistii straini. Aici, gasim pana la urma cazare nu departe de centru, intr-un hotel bun si destul de ieftin, la nici doua minute de sediul partidului comunist, ce are un ditamai bannerul de propaganda montat pe gardul de la intrare.

Putin dupa ce ne cazam, incepem sa auzim bubuiala prin pereti. Se pare ca la parterul hotelului se afla un ditamai clubul. Cum este sambata seara, luam camasi pe noi, fasaim un parfum si iesim sa luam pulsul locului.

Acum e prea devreme de mers in club si drept urmare facem o scurta plimbare exploratorie ce se termina cu noi asezati la o terasa cu bere. Aici, surpriza maxima: unul dintre ospatari vorbeste bine limba engleza. Aur curat, nu alta!

Doar ca tipul are gesturi efeminate si cu siguranta este gay. Probabil din aceasta cauza pare sa fie marginalizat de ceilalti colegi. Ne spune ca strange bani ca sa plece in SUA. Are alte perspective acolo decat in Pleiku, asta e clar. Ne mai zice ca ii place de noi (sper ca nu la modul sexual), ca suntem OK si ca nu facem mizerie ca vietnamezii astia.

Apropo, trebuie sa mentionez ca bautul de bere la terasa din Vietnam se desfasoara intr-o maniera nemaiintalnita de mine pana acum: toate berile goale (si nu numai) se strivesc si se arunca sub masa, pe masura ce vin si se desfac altele noi. La final, ospatarul trebuie sa se aplece, sa adune si sa numere “cadavrele”, facand astfel totalul. In felul asta, clientului nu i se mai poate umfla nota.

Doar ca, job-ul de ospatar incepe sa se transforme acum in cel de maturator si, pe langa asta, iti poti usor imagina in ce hal poate sa arate masa unui grup ce petrece cateva ore la terasa.

Mai zabovim aici pret de 2-3 beri, il incurajam apoi pe baietica sa faca pasul spre alte locuri ale lumii si mergem sa vedem care e miscarea in clubul de sub hotelul nostru.

Acolo intrarea costa cam mult, dar ni se permite sa aruncam totusi un ochi pentru a vedea care este atmosfera: inauntru sunt o droaie de lumini, masini de fum, sunetul aproape ca iti sparge timpanele, e lume putina, gagici mai deloc, iar preturile calatoresc spre stele. Iesim…

Continuam apoi plimbarea prin centrul orasului, gasind in cele din urma un alt club, la a carui intrare vomita niste baieti: aici trebuie sa fie distractia!!!

Inauntru suntem atacati iarasi de lumini si sunete puternice, in timp ce observam trista lipsa a petrecaretilor. Aici nu-i decat un grup ce sarbatoreste ziua cuiva. Asa cuminti sunt gagicile vietnameze oare? Sa nu iasa ele nicaieri sambata seara in oras?

Mancam un pho langa hotel si mergem apoi la somn: ori nu e nicaieri de petrecut, ori am imbatranit de tot.

Lasă un răspuns