Conducand orbeste catre nicaieri

Ne trezim cam tarziu astazi, dar reusim sa recuperam timp prin faptul ca gasim cafea si banh mi langa hotel. Ancoram apoi rucsacii si plecam mai departe.

Numai ca, imediat dupa iesirea din Pleiku, Lukas constata ca incarcatorul nu ii mai functioneaza. Cel mai probabil s-a ars din cauza umezelii, in urma ploii de ieri. E un banal incarcator cu usb pentru bricheta masinii, la care sunt legate doua fire de la bornele bateriei motocicletei – nu cred ca ar trebui sa fie prea complicat sa gasim unul nou.

Ei bine, Vietnam este intotodeauna o tara surprinzatoare, asa ca iata-ne opriti la cel de al 8-lea mecanic, ce priveste incarcatorul din mana lui Lukas si ne face acel semn (deja atat de cunoscut) cu degetele fluturate pe langa crestet, la fel ca toti ceilalti sapte de dinaintea sa.

Incepem sa uram semnul asta nenorocit, moralul scazand vertiginos cu fiecare ocazie cu care il vedem. Si il vedem! Iar si iar, si iar.. si iar…

Intrebam in toate localitatile prin care trecem si primim ca raspuns aceeasi mana fluturata. Mai avem putin pana sa le rupem degetele, nu alta!

Eu cedez, dar austriacul nostru nu se lasa atat de usor: intr-o localitate mai maricica intra intr-un magazin de electronice, unde zaboveste ceva mai mult. Intre timp, eu pazesc bagajele si analizez motocicleta asta originala Honda Win, reconditionata si parcata chiar aici.

Sufat-ul meu si Honda Win. Copie si Original

Cateva minute mai tarziu, Lukas iese din magazin purtand un zambet eliberator pe chip si comoara victoriei in palme: a gasit!!! Acum trebuie doar sa il montam in locul celuilalt – ar trebui sa fie usor.

Ce vorbesti? Firele sunt duse si trebuiesc inlocuite, asa ca Lukas mai face inca 2-3 drumuri pana la magazin ca sa ceara una-alta. Succesul adevarat vine abia mai tarziu insa, atunci facem o proba si vedem ca incarca telefonul.

Lux! Doar ca e trecut de 14:30 si noi n-am parcurs nici 40km din drumul de astazi. Ajungem noi undeva pana la urma, nu e panica. Mai mult, vremea tine atat de tare cu noi, incat acum conduc la tricou.

Cativa kilometri mai incolo, oprim sa admiram peisajul. Lukas a tras pe partea stanga a drumului, iar eu pe dreapta. Traversez pentru a face o fotografie…

Peisaj de la sosea

Ma simt bine, imi place aici – imi spun in timp ce bag camera foto in buzunar si dau sa trec iarasi drumul inapoi catre motocicleta. Privirea imi coboara acum si al doilea pas nu apuc sa il fac in lungime, ci in inaltime (destul de sus chiar)… E UN SARPEEE IN DRUM!!!

Panica initiala dispare insa rapid cand observ ca abia se misca verzuliul. Bietul de el, a fost calcat de un scuter pe partea dinspre coada si nu cred ca mai are sanse sa scape cu viata. Un lucru e insa cert: o sa ma muste si o sa ma intepe toate lighioanele, cu ochii mei ce sunt flamanzi doar de peisaje! Mi s-a mai intamplat odata sa opresc sa ma usurez la un tufis, numai ca sa realizez apoi ca am trecut peste un sarpe mort (de peste un metru), fara ca sa il observ.

Desi am parasit iarasi soseaua HCM, drumul asta pe care rulam (QL25) este chiar la fel de pitoresc.

Peisaj de pe drumul QL25

Lumina Soarelui incepe sa scada, dar eu nu ma grabesc si opresc pentru un respiro pe podul de peste raul Song Ba.

Raul Song Ba, vazut de pe podul Lệ Bắc

Habar nu am unde o sa innoptam diseara sau daca vom izbuti sa ajungem in vreo localitate ce are si hoteluri sau pensiuni, dar gandurile acestea nu ma opresc sa contemplez si sa fotografiez cu drag peisajul acesta mirific, scaldat de lumina Soarelui ce vrea sa mearga la culcare.

Peisaj de pe QL25

Culorile sunt generoase din cale afara, creand un spectacol inedit pentru cei ce isi dau liber ochilor ca sa il vada.

Soare apunand peste orezarii si munti. Drumul QL25

In lumina aceasta magica a amurgului, drumul pare acum o sosea a infinitului ce leaga nicaieri-uri intre ele, facandu-te sa te simti undeva, oriunde stai locului cateva clipe. Ce ciudata este perceptia asta a timpului…

Soseara QL25 in lumina apusului

Dar iata ca noaptea apare si ucide brutal poezia: intunericul s-a lasat mai iute ca ardeii aia rosii din pho-ul de astazi si farul meu nu vrea sa lumineze aproape deloc. E aprins, dar se chinuie din greu sa genereze unul sau doi lucsi. Vietnamobil-ul meu nu are semnal aici, langa nicaieri si nu am cum sa dau nici de Lukas.

Rulez incetisor, cu vizorul castii ridicat. Bineinteles, nu se putea ca ora aceasta a zilei (sau a noptii) sa nu aduca in aer mii si mii de insecte, ce imi patrund in ochi si in casca, sacaindu-ma, muscandu-ma si gadilandu-ma de mama focului.

Iar ca scenariul groazei sa fie complet, cativa kilometri mai tarziu, drumul se transforma in cea mai proasta bucata de sosea intalnita in intrega aventura de pana acum. Ce ghinion… pe portiuni de dimensiuni aleatoare, aflate in pozitii si mai aleatoare, lipsesc bucati intregi de asfalt, locul lor fiind ocupate de gropi in care risti sa iti rupi suspensia si mutra.

Gazele isi tot fac de cap cu capul meu, iar eu conduc orbeste, ridicat in scarite si pregatit sa absorb socurile enormelor gauri din drum. Nu cred ca mai am cum sa scap acum fara sa trag o tranta zdravana…

Ajung intr-un satuc la un moment dat si miros (ca de vazut nu prea vad) un mecanic. Ii arat care e problema si imi face semnul ala frumos, trimitandu-ma mai departe, dupa pasarici. Pornesc iarasi…

In capatul celalalt al satului dau de al doilea mecanic, da si acesta este la ora inchiderii. Mecanicii din Vietnam nu prea lucreaza la lumina becului, ochii lor tolerand cu greu alte forme de lumina in afara de cea a Soarelui.

Totusi, tipul vorbeste putina engleza si, vazandu-mi chinul si disperarea, promite sa arunce un ochi peste farul meu. Bag de seama ca am o linie de semnal aici, iar cu ocazia asta asta il anunt pe Lukas sa nu mai goneasca si sa incerce sa gaseasca un hotel in zona.

Becul functioneaza totusi, firele fac si ele contact, se pare ca problema este mai adanca, iar tipul trebuie sa inchida acum si sa mearga acasa la familie. Imi spune ca gasesc hotel in Củng Sơn, 16 km mai departe. Ajung eu cumva acolo, cum am reusit sa ajung si pana aici…

Bag morcovii la locul lor, ridic pantalonii, ma las in scarite, mijesc ochii si ii dau incet mai departe. Partea buna este ca am un gram de semnal in zona asta, iar Lukas a vazut mesajul meu intr-o statie de benzina, fix inainte ca tipul de la pompa sa ii arate unde gaseste un hotel; asta fara sa fie intrebat sau sa stie ceva despre situatia noastra. Ce frumos se intampla si sincroniile astea frumoase…

Mie nu imi vine a crede ca nu am cazut inca intr-una din gropanele astea! Sunt bun la condusul orbeste! Maine pe lumina rup asfaltul in doua, nu alta! Nici nu mai am mult acum pana la locul de cazare…

Ajung intr-un final teafar si nezgariat in Củng Sơn, unul dintre aceste nicaieri-uri aruncate pe harta Vietnamului. Hotelul este, bineinteles, in capatul celalalt al satului.. Hai, inca un pic, inca un pic… Pfiuuhhh! Am ajuns!

Hotelul e cam murdar, arata ciudat, dar mi se pare unul dintre cele mai frumoase pe care l-am vazut pana acum. AVEM UNDE SA DORMIM!!! Cu farul fac eu cumva sa il rezolv maine…

Toata aceasta lupta cu gropile si cu intunericul mi-au facut o foame de lup, asa ca plecam aproape imediat in cautare de ceva de mancare. Ajungem destul de repede in “centrul” comunei, acolo unde pe o parte a drumului sunt 2-3 baraci ce vand pho, iar pe partea cealalta e un mic camp, pe care se desfasoara un balci.

Optiunile vegetariene sunt scoase aici din schema, iar Lukas trebuie sa aleaga din nou intre foame si a consuma carne. Bine macar ca au destul de mult tofu.

Pe masura ce foamea se astampara, ochii si mintea se deschid tot mai tare, pana incepem sa observam comedia pura a Vietnamului rural. Balciul consta, de fapt, in cateva magazine de campanie, cu baloane si jucarii pentru copii, in inima aflandu-se, cum ar fi si normal, scena! Doar ca pe ea nu canta nicio formatie si nici nu performeaza vreo trupa de dansuri populare. Interpretii sunt de fapt oamenii din sat, ce se perinda pe scena rand pe rand, intrecandu-se intre ei mai ceva ca la Vocea Romaniei. Juriul nu exista, acesta fiind inlocuit cu succes de intensitatea aplauzelor si a uralelor celor prezenti aici.

Ordinea in care cantaretii urca pe scena este stabilita de niste cartonase cu numere, ce sunt impartite de catre un tip pensat, cu privire de caprioara. Cartonasele se platesc: doar nu devi faimos asa.. pe gratis. Bambi asta traverseaza pana la urma drumul catre noi, incercand sa ne ofere cartonase, dar n-are cu cine bietul de el. Mai incearca odata, apoi ne mangaie usor pe spate, tuguindu-si buzele si trimitandu-ne pupic din palma, la plecare. Mai, dar ce ii mai atragem pe gay-ii astia, incep sa imi fac griji…

Intre timp au inceput sa se stranga toti mai multi oameni in jurul nostru. Unii dintre localnicii din nicaieri-ul asta nu au vazut niciodata caucazieni, mai ales copiii. Cate unii imi pipaie parul de pe picioare, altii ating chelia mea, apoi mangaie pleata si dreadurile lui Lukas.

Nicicare de aici nu stie vreun cuvant in engleza, dar avem semnal pe mobile si incercam sa comunicam folosind functia de “Conversation”  din cadrul aplicatiei Google Translate. Problema este ca sunt foarte curiosi, vorbesc toti deodata si bulverseaza total traducerea.

Eu si Lukas suntem interesati sa aflam niste povesti de la un batranel (tatal femeii ce vine pho), despre care am aflat ca a luptat in Razboiul din Vietnam. Numai ca acum nu mai este cu putinta sa ne intelegem cu nimeni: in jurul nostru s-au strans mai multi oameni decat la intregul balci, toti localnicii venind sa vada (si sa pipaie) minunea din satul lor.

Ne intreaba (cred) daca vrem gagici, in timp ce privirile le tot cad pe doua fete adunate langa noi. Voi sunteti nebuni?  Hai ca asta e buna… fetele astea nu au nici 13 ani!

Ospitalieri oamenii… dar mai ciudat este faptul ca refuzul nostru vehement nu este acceptat cu una cu doua. Bambi apare din nou cu cartonasele lui, mult mai indraznet de data asta, dar este alungat rapid de sateni cu niste vorbe bine alese, in urma carora nimeni nu se supara si toata lumea zambeste.

Frumos la tara in Vietnam: mananci un pho, canti la balci, primesti aplauze, mai cresti o minora…

Agitatia scade odata cu trecerea timpului, pana in momentul in care vedem ca femeia trebuie sa inchida baraca cu pho. Ne luam ramas bun si plecam inapoi la hotel, unde discutam si incercam sa intelegem ce or fi vrut totusi oamenii astia sa ne zica. Chiar voiau sa ne dea neveste?

Situatiile de acest gen transforma calatoritul cu motocicleta intr-o aventura interesanta, oferindu-ti posibilitatea de a cunoaste o tara asa cum este ea de fapt, nu doar versiunea ei turistica.

Lasă un răspuns