Catre Đà Lạt, prin munti, ceata si… miresme

Trezitul oarecum devreme, pregatirea si ancorarea rucsacului pe suport a devenit deja o binecunoscuta rutina si merge usor. Motoretele au dormit (alaturi de alte surate) in receptia hotelului, iar asta nu e o improvizatie facuta in mod special pentru noi – asta e locul de parcare pentru vehiculele pe doua roti pe care il detine hotelul.

Exista chiar si o rampa pe scarile de la intrarea in cladire, pentru a usura accesul motocicletelor inauntru sau in afara. Pe aceasta rampa coboram motoretele pentru ultima oara si pornim spre centru, in cautarea unui loc cu mic dejun si cu cafea.

Misiunea mic dejun fiind indeplinita cu succes, concluzionam apoi ca este pur si simplu excelenta cafeaua asta din Vietnam, absolut oriunde te asezi pentru a servi una. N-am mai intalnit o tara care sa fie atat de prietenoasa cu cafeaua.

Toate bune si frumoase pana cand vrem sa plecam, dar motorul meu se incapataneaza sa mai ramana pe aici. Ii dam cheie dupa cheie, incercam sa il pornim din miscar, insa el tot nimic. Bujia are scanteie (doar am unitate CDI noua), naiba sa ma ia daca stiu ce buba mai are acum!

E o adevarata iubitoare de mecanici motoreta asta, ca vad ca cere zilnic cate unul, ca sa ii mangaie suruburile si sa o gadile pe la furtunase. Problema este ca nu stiu de care s-o fi indragostit acum – in cartierul in care ne aflam nu pare sa fie niciun mecanic care sa lucreze la ora asta.

Cum tot imping la mortaciunea asta pe strazi, dam nas in nas cu un cuplu de straini, cu care intram imediat in vorba.

Uau!! Incredibil: primii straini de aici care NU sunt rusi! Oamenii astia vorbesc o engleza perfecta si vin din Canada. Mai mult, nici nu vorbesc limba rusa macar, asa ca ii intreb ce naiba cauta aici in Nha Trang, daca nu vorbesc limba rusa… Ei bine, sunt amandoi profesori de limba engleza si fac lectii on-line. Au ales sa stea aici pentru ca… e vreme buna si plaja. Mi se pare corect, acestea fiind doua criterii arhisuficiente.

Discutia continua intr-o maniera glumeata si relaxata, iar pe parcursul ei mi se pun intrebari de genul “Cat o fi oare ceasul acum in Franta?” sau “Cum e vremea la Paris?”. De ce? Pentru ca mi-am ratat cariera de spion international devenind inginer, iar oamenii astia au impresia ca sunt francez, asta desi eu vorbesc engleza cu un soi de accent est-european, nicidecum cu inconfundabilul accent frantuzesc, cu care canadienii ar trebui sa fie atat de familiari.

Dupa ce afla ca sunt roman, tipa se lumineaza la fata, face ochii mari si spune ca… “visul ei este sa ajunga in Romania!”

Daca aveam vreo bautura in mana, acum era momentul in care as fi dat cu ea pe mine.. CEEE?? Poftim?? Pe bune??? Ne-am intalnit aici, in Vietnam, dar visul tau este sa ajungi in Romania?

Inteleg ca Romania ar fi o tara frumoasa, inteleg romantismul povestilor cu Dracula si cu Transilvania, dar totusi n-am mai auzit asa ceva pana acum. Visul majoritatii romanilor este fix invers: sa plece din Romania! Nu ca ar fi ceva in neregula cu spatiul geografic al tarii… nu, nu, nicidecum. Problema este ca acel spatiu este locuit. De romani!

Revenin la problema cu motorul, canadienii nostrii nu stiu unde se ascunde vreun mecanic in zona asta, dar ne indruma macar catre o strada pe carte am putea avea mai multe sanse de izbanda.

Mai imping astfel fierotenia cateva sute de metri si ochesc un mecanic ce tocmai se pregatea sa isi ia pauza de masa. Amice, nici sa nu te gandesti sa pleci acum!

Tipul verifica si el scanteia de la bujie, apoi concluzioneaza ca e inecat carburatorul. Desface furtunasul de la rezervor, lasa sa curga niste benzina, sufla niste are in carburator, pune furtunasul la loc si.. MINUNE! A PORNIT! Trebuie sa tin minte manevra asta… Acum, la drum!

Dam gaz cu foc cailor, scapand destul de lesne dintre maruntaiele orasului. Dupa iesire, intr-unul dintre satele marginase ale Nha Trang-ului, observam o alta amintire a perioadei coloniale (sau chiar precoloniale) franceze.

Biserica tipica frantuzeasca aflata in paragina

Calatorind si cunoscand putina istorie, crestinismul nu imi mai pare in momentul de fata o religie, ci aduce mai degraba cu o raie, o boala nenorocita a omenirii: instrumentul, dar si scuza suprema a unor civilizatii abjecte de a invada, fura, viola, inrobi si (in ultima faza) de a distruge alte culturi si religii.

Judecand dupa multitudinea acestor fapte marsave comise de-a lungul timpului in numele crestinatatii, e usor de inteles ca in spatele semnului crucii se ascunde una dintre adevaratele fete ale raului din natura umana. Morala si mesajul (destul de clar) al vietii lui Iisus isi pierd astfel intregul sens, in avantul disperat de a-i “crestina” (cu forta) pe altii.

In alta ordine de idei, pana in Đà Lạt nu e asa mult de mers, numai ca trebuie traversati niste munti pana acolo, iar fitele motocicletei mele ne-au cam intarziat destul de mult.

Privind catre muntii ce ne asteapta

Soseaua se numeste QL27C si urmareste, in prima faza, cursul unui rau pe care cred ca se poate face white water rafting, in special in sezonul ploios.

Unul dintre afluentii raului Cai (cel ce curge prin Nha Trang)

Observ tot mai putin trafic, urcarea este inca destul de domoala, in asa fel incat am liniste si ragaz pentru a-mi hrani ochii cu frumoasele peisaje pe langa care imi invart cele doua roti din inventar.

Soseaua QL27C

Nu mai rulez mult insa si drumul incepe o abordare curajoasa a pantelor, crosetand muntele, iar raul vazut mai devreme se tot subtiaza, devenind un mic firicel de apa ascuns intre bolovani.

Peisaj motan de pe soseaua QL27C

Totusi, nu ma pot bucura de aerul curat, pentru ca ceva imi pute in casca. Sper ca nu am iarasi vreo infectie la un dinte, infectie care sa se fi transmis la nas. Opresc sa incerc sa inteleg ce e cu mirosul asta din casca…

Peisaj frumos – da; aerul curat – nu

Ei bine, cred ca vine de afara, nu din nasul meu. Dar totusi, ce sa puta in asemena hal si pe o lungime atat de mare, aici in mijlocul frumoasei naturi?

Pe urmele putorii

Mirosul se intensifica pe masura ce inaintez, pana cand incepe sa devina aproape insuportabil. Tot atunci, reusesc sa identific sursa – un camion plin ochi cu gunoi. Stau ceva mai in spate, astept sa iasa din acul de par, trag o gura zdravana de aer, apoi imi proptesc bine mana in gaz, tinandu-mi respiratia pe toata durata depasirii.

Pfiuhhh! Am scapat!!! Pot sa respir aer curat! Numai ca urcarea asta ofera privelisti minunate, iar asta ma face sa ma simt dator sa opresc pentru cateva fotografii.

Forografiind rapid valea din care am urcat pana aici

Doar ca nu este timp de mai mult de una, caci Camionul Putorii Supreme nu cunoaste ce e aia pauza si duhoarea asta trebuie sa ajunga la timp la destinatie. Eu demarez cu praf si conduc cat pot de repede pentru a-l lasa pe puturos in urma.

E friumos aici, dar trebuie sa ma grabesc cat mai tare!

Se creaza astfel un joc de-a soarecele fotograf si pisica imputita, unul foarte periculos pentru narile mele, dar si pentru micul dejun, cel pe care intentionez sa il pastrez acolo unde e, adica in stomac.

Sus, mai sus, la munte-sus, cu stresul dupa mine, pe drumul QL27C

Oare ce mama dracului o fi in capul psihopatului, de s-a apucat sa traverseze el muntii cu tot cu imputiciunea asta oribila, ce polueaza aerul asta curat pe distante de kilometrii intregi? Oare nu exista gropi de gunoi pe partea asta a muntelui? Oare a pierdut vreun pariu? In orice caz, omul asta e un terorist ce cara o adevarata arma biologica!

Privind catre partea de final a urcarii abrupte

Lukas ma asteapta de ceva vreme in locul in care drumul trece pe partea cealalta a muntelui. Atat de rapid a fost el astazi, incat, pe langa intarzierile pricinuite de pietrele picate in drum (ce au fost curatate pana sa ajung eu), el si hartia lui igienica au avut timp sa viziteze niste boscheti prietenosi de aici de la inaltime. Insa bietul omul nici nu are habar ce monstru ma urmareste pe mine…

Lukas privind relaxat catre valea dinspre care venim

De aici incolo drumul pare sa se cufunde in nori. Fac rapid cateva fotografii cu frumoasa vale si incerc sa grabesc echiparea cu geci, pantaloni lungi si pelerine de ploaie, pana in momentul in care realizez ca suntem pierduti: motorul Terorii Olfactive rasuna deja victorios din curba de langa noi. Il pregatesc pe Lukas pentru ce e mai rau, mai ales pentru ca stiu are un nas sensibil si i se face greata destul de repede.

Putoarea Pe Roti trece pe langa noi, teroristul de la volan afisandu-ne un zambet pervers… cu mult subinteles. E clar: am pus-o!

Imediat, Lukas ma anunta ca e OK si nu simte niciun miros urat, dar urmatoarea gura de aer pe care incearca sa o ia nu mai apuca sa ajunga pana in plamani, ramanand undeva in zona nasului, chemand de acolo voma sa iasa la aer, la o plimbare.

Obisnuit cat decat cu mirosurile grele, eu nu pot sa fac altceva in situatia aceasta, decat sa ma prapadesc de ras (cu lacrimi in ochi), in timp ce bietul meu prieten mai are putin si isi da duhul, tusind din stomac, scuipand si incercand sa-si tina voma in frau. Cand incearca sa inspire, mirosul infiorator ii provoaca din nou voma… si tot asa…

Ceeee dracu’ a fost chestia asta??? Imi spune el dupa ce reuseste sa iasa curat din cercul asta vicios vomitacios. Mai nasol e ca trebuie sa il ajungem din urma si sa il depasim…

Terminam echiparea pentru frig si umezeala, iar apoi dermaram pe urmele putorii. Ceva mai sus, pana sa intram in ceata de tot, apuc sa pozez unul dintre peretii muntelui, pereti ai caror bolovani de granit stau parca intr-un echilibru atat de precat, incat pana si un part i-ar putea face sa se pravaleasca peste drum.

Bolovani gata sa sara in drum

Mai departe, ne afundam intr-o ceata laptoasa si rece, ce te uda rapid si prin care abia daca poti vedea ceva. Cu toate acestea, mirosul pare sa fi ramas acum singurul simt ce isi pastreaza intregul exercitiu al functiunii, multumita cretinului ce cara, cu sarguinta, tonele de gunoi peste munti.

Duhoarea devine tot mai pregnanta, semn ca incepem sa ne apropiem de imputiciune. Daca ar fi sa descriu aroma, as putea spune ca este un pastel olfactiv indraznet de izuri de organe, carnuri si mate, intrate nu demult in procesul putrefactiei, la care se alatura inconfundabilele nuante ale oualelor stricate, acompaniate pe ici pe colo de accente unei multitudini de fructe si legume fermentate sau sfoiegite, precum si de alte duhori la fel de oribile, ale caror sursa nu reusesc sa o identific.

Cand putoarea devine de nesuportat, stim ca suntem aproape. Imediat, Urgia Narilor isi face aparitia din laptele atmosferic, iar depasirea decurge in acelasi fel ca si inainte, cu respiratia in gat si cu disperare maxima. Am scapaaat! Aaaaammmm scaaapppaaat!!!

Mai depare, drumul inca urca, dar intr-un ritm ceva mai scazut ca pana acum. Suntem la aproape 1700m altitudine si racoarea incepe sa isi faca tot mai tare loc in oase. Cat sa mai avem oare de urcat?

Din fericire nu prea mult, pentru ca in curand intram in Provincia Lâm Đồng si de aici soseaua incepe sa o ia incetisor la vale. Ceata il inghite pe Lukas si persista apoi pe o distanta destul de intinsa, risipindu-se abia dupa 10-15km, atunci cand ajung in sfarsit la o altitudine putin mai joasa.

Privind inapoi, inspre norii din care tocmai am iesit

Ma bucur ca un copilas de revenirea simturilor, realizand cat de mult iubesc culorile, dar si extraordinara capacitate de a vedea pe unde merg.

Urmarind privelistea de pe marginea drumului ce duce spre Đà Lạt

Am ajuns la fix pentru a absorbi ultimile raze incalzitoare ale Soarelui, cel ce cauta acum sa mearga la culcare.

Bucurandu-ma de Soare

Totusi, asta nu e suficient pentru a ma elibera de frigul ce a patruns in mine, asa ca opresc scurt la o cafenea de pe marginea drumului. E racoare, si asta pentru ca inca ma aflu destul de sus.

Aproape intreaga suprafata a provinciei Lâm Đồng, este ocupata de un podis aflat la altitudini ce depaseste 1200-1300 de metri, iar asta face ca plaiurile acestea sa fie ideale pentru cultivarea cafelei, in special cafelei robusta. De cand am inceput sa vad din nou, am intalnit deja cateva ferme de cafea, fiecare avand cate o cafenea micuta la sosea, intocmai ca aceasta la care imi incalzesc sufletul acum.

Despre calitatea cafelei nu am ce sa spun, decat ca mi-am mai comandat inca una…

O sorb rapid si incalec iarasi saua, caci nu mai sunt multe minute de lumina, iar eu vreau sa ajung astazi in Đà Lạt.

Gonind spre Đà Lạt, cu confort termic

Pe ultima bucata de drum, prietenul meu stralucitor nu pleaca fara sa isi ia ramas bun, lasandu-mi spre admiratie un tablou minunat pe cer.

Apus peste Provincia Lâm Đồng

Multumesc mult Sorinele!

Putin mai tarziu intru in Đà Lạt in stilul meu care m-a consacrat: la aparitia intunericului si pe locul 2. Lukas s-a cazat deja si ma asteapta acolo.

Micutul hotel se afla intr-o zona linistita, iar baiatul care este de serviciu astazi provine din Nordul Vietnamului, fapt confirmat si de galeata in care se odihneste imensa pipa de bambus, atat de specifica nord-vietnamezilor.

Tipul ne invita la un fum si de data asta nu mai ratam ocazia de a incerca pipa si tutunul vietnamez. Lukas, fumator fiind, primeste lovitura pipei destul de bine, fara sa aiba prea multe efecte adverse. Vine apoi randul meu…

Aprind bricheta, trag, iau degetul de pe gaura pipei si trag din nou, producand acel suierat specific acestor pipe de bambus. Tin apoi fumul in plamani cateva secunde si il las sa iasa.

In cateva clipe ma ia ameteala si simt cum mi se taie picioarele. Ma bucur tare mult ca ma aflu pe canapea si ca pot sa ma afund in ea. Chiar nu credeam ca banalul tutun poate sa te incapaciteze in asemena hal.

Gandesc ca sunt duri rau nod-vietnamezii astia… eu stau acum infipt in canapeaua asta ce se invarte si nu pricep cum pot baietii astia sa traga cate doua-trei fumuri zdravene si sa porneasca imediat dupa aceea la drum, pe scuter. RESPECT!

Starea mea inerta persista 5-8 minute, timp in care baietii fumeaza si tot fac bascalie de mine. Tipul de la hotel nu stie niciun gram de engleza, iar toata comunicarea se desfasoara prin intermediul Google Translate. Aflam ca baiatul asta se afla in Đà Lạt pentru studii agronomice, urmarind sa se intoarca in Nordul tarii dupa absolvire.

Reusesc sa imi revin pana la urma, refuzand vehement un al doilea fum din pipa aceea satanica. Foamea este tot mai prezenta, asa ca luam motoretele si plecam in cautarea unui cunoscut restaurant vegetarian din centru.

Gasim locul cu o oarecare dificultate, dar in schimb mancam acolo foarte bine, mirandu-ne de diversitatea de produse vegetariene facute sa imite carnea, cu tot cu gust, culoare, dar si textura. Au pana si salam vegetarian aici, salam ce arata intocmai ca unul cu carne.

Marea Ghiftuiere cere o plimbare, prilej cu care intru intr-o frizerie dichisita pentru a intreba cat costa un banal tuns la 1mm. Programul de lucru s-a terminat, insa oamenilor astora frumosi le e drag de mine si decid sa ma scape de par fix pentru micutul pret pe care il ofer eu. Parca imi e si rusine, dar imi trece repede…

Sotia frizerului este profesoara de engleza, asa ca am nimerit cum nu se putea mai bine! Totusi nu avem prea mult timp de discutii, pentru ca tipul stie bine meserie si termina tunsul in nici 5 minute. Cảm ơn! Multumesc, oameni frumosi!

Ies apoi afara la Lukas si continuam plimbarea prin centru, reusind sa cumparam cateva fructe pentru maine dimineata. Este ora la care vietnamezii petrec timp acasa in familie, ceea ce se poate observa usor in orasul asta relaxat, datorita usilor deschise de la intrarea in case.

Familie tipica vietnameza servind cina

Desi oamenii astia iau masa, gustarile se servesc de pe jos, sosul de soia fiind intotdeauna prezent la orice “masa” din Vietnam. A se observa scuterele, ce troneaza direct in sufragerie, langa televizor, precum si nelipsitul hamac de relaxare.

Nimerim apoi destul de usor drumul pana inapoi la hotel, unde asiguram motocicletele cu cele doua lanturi si cu lacatele pe care le avem in dotare.

Sunt oameni faini aici in Đà Lạt, nu cred ca o sa ne vrea careva rablele astea doua…

Lasă un răspuns