Din Da Lat si pan’ la mare, calu’ meu goneste tare!

Azi e o zi atat de luminoasa, incat pana si mahmureala este fata de treaba si ne lasa in pace. Nu acelasi lucru se poate spune insa despre rezistenta materialelor

Sub deviza “Nicio zi fara mecanic!”, suportul de bagaj al lui Lukas a cedat in doua dintre cele patru puncte de sprijin si trebuie resudat. Australianul.. pardon, austriacul nostru nu pierde vremea de dimineata si pleaca in cautare de sudori, in timp ce eu raman sa mai trag mata de coada ca un roman ce sunt.

Cum metalele folosite in industria moto din aceasta parte a lumii sunt produse dintr-un aliaj robust si durabil, obtinut din coaja de ou combinata cu sticksuri crocante, sudorii si aparatele de sudura se gasesc usor, fara sa te treaca prea multe sudori, iar pretul pentru o astfel de reparatie este destul de scazut.

Drept urmare, nu ii ia mult lui Lukas sa rezolve problema, ba mai mult decat atat – revine bucuros si placut impresionat, pentru ca batranelul sudor vorbea engleza si au avut chiar o discutie interesanta in timp ce meseriasul ii fixa suportul la loc. Asa ceva, mai rar…

Ancoram bagajele (avand grija sa prind bine punga asta mare cu mango confiat cumparata de la hotel) si apoi ne punem la punct planul pentru astazi, in timp ce servim repede o cafea prin cartier. Platim cafelele, incalecam motoarele, dar cand vrem sa o luam din loc, suntem chemati cu insistenta de un baiat de la doua strazi mai incolo. Cu ce am putea noi sa il ajutam, nu stim… dar mergem totusi sa vedem care-i baiul omului.

Tipul asta este tamplar si are acum nevoie de niste brate pentru a putea cara o lucrare in afara atelierului. Nu mai are loc inauntru din cauza ei, iar astazi trebuie sa ajunga clientul ca sa o ridice. Intram si vedem ca asta nu este o masa oarecare, la fel cum nici tipul asta nu este un tamplar oarecare.

Omul este un adevarat artist – a reusit sa transforme o bucata ditamai din trunchiul unui copac intr-o masa unica, exceptional de aratoasa, subtila, finuta, si… GREA de n-o urnesti din loc! E lemnul copacului de plumb, nu altul… de ar fi facuta din fonta si tot nu ar fi atat de grea! Ne inrosim bine toti trei si transpiram serios, fortand puternic toti muschii pe care-i avem ca sa putem scoate mastodontul afara.

Opera de arta si usa atelierului

La lumina zilei parca este si mai aratoasa creatia… si totusi clientul vine oare cu macaraua ca sa o ridice? (mimez o macara) – Tamplarul rade, apoi se sterge de sudoare.

Nu mai ramanem la alte discutii, ca poate mai are una de carat.. Pe cai!

Prima parte a drumului de astazi ne este cunoscuta din cadrul traseului de ieri, soseaua trecand prin sate destul de saracacioase, ale caror locuitori traiesc doar din agricultura. Noaptea se cam lasa racoarea in podisul asta, asa ca ofer geaca mea cea groasa unei femei sarmane dintr-una dintre aceste comune. Eu ma descurc de aici incolo: mai am o geaca de ploaie si inca un hanorac.

Soseaua coboara incet si sigur, pana se bifurca, in apropierea unui lac colorat in straturi de nuante subtile.

Portiune din lacul Đại Ninh, de pe cursul raului omonim

Apuc de aici soseaua QL28B, ce incepe sa urce printre dealuri cu plantatii (cam amarate) de cafea.

Peisaj de pe drumul QL28B

Nu trec multe curbe si ajung in punctul cel mai inalt din zona, locul de unde intram in Provincia Binh Thuan.

Privind catre tinuturile joase ale provinciei Binh Thuan

Peisajele de la inaltime il inspira profund pe prietenul meu Lukas, care pleaca ceva mai incolo sa mediteze putin, impreuna cu hartia igienica. Asta da loc de meditatie!

Mai departe e doar la vale, cu multe curbe si cu ace de par. Doar incercam sa ajungem iarasi pe litoral, nu?

Tot in jos, tot in jos…

Asfaltul se cam strica la finalul coborarii, doar ca gropile si denivelarile sunt in asezate pe carosabil intr-un asemena fel, incat ma simt de parca as fi calare pe un cal in galop, nu pe o motocicleta.

Odihnindu-mi murgul cel negru

Sorinel este insa iarasi baiat fain si nu uita nici astazi de cautatorii de frumos, colorandu-ne cu generozitate un nou tablou.

Peisaj de pe QL28B

Tot aici observ ca a plesnit o coarda de ancorare si punga mea cu mango confiat s-a dus dracului. Pfuu… si ce gustos arata mango-ul ala…

Culorile spala repede sentimentele de regret, transformandu-se apoi in energie pentru picioare si jaratec pentru calul meu, pe care il calaresc acum din scarite, fara sa cobor prea des fundul inapoi pe sa.

Distractia cu calaritul se termina odata ce ajung in odioasa autostrada A1. Nu e nicio problema insa, de aici incepe o alta distractie: goana prin traficul dement! Dau pinteni animalului pana ii da sangele si nu imi sta nimeni in cale pe aici, dar cu toate astea tot nu pot sa il ajung din urma pe Rossi.

Imediat, ca sa creasca nivelul de dificultate al zbaterii, coboara peste noi intunericul. E in regula, nu mai e mult pana unde trebuie sa ajungem…

Cateva claxoane si 3-4 injuraturi mai tarziu, traversez un pod peste un canal pe care plutesc vase pescuit, apoi mai trec unul si… narile imi sunt deodata violate de o noua duhoare puternica. Observ totodata niste butoaie negre, enorme, asezate in apropierea canalelor sau in curtile oamenilor si incep sa suspectez ca de acolo vine mirosul asta infiorator.

Ce e cel mai ciudat este ca simt cum incepe sa imi placa aroma asta, pe masura ce o tot adulmec fara sa am de ales. Ce imi mai place este autenticitatea si simplitatea acestei asezari pescaresti in care am ajuns.

Cazarea este plasata si ea desul de bine, e chiar in apropierea unuia dintre canale. Bate vantul in directia opusa, altfel nu imi explic cum de aici nu pute deloc. Stam undeva la etaj, iar camera noastra da direct intr-o frumoasa terasa comuna, cu hamace si cu o priveliste generoasa catre mare.

Lasam rucsacurile in camera si desi am mai atarna pe terasa, foamea ne impinge sa pornim in “eterna aventura a gasitului de mancare vegetariana in Vietnam”. Incalecam amandoi pe motocicleta mea si pana sa schimb in viteza a doua, Lukas incearca sa imi comunice ceva.. CEE? CE ZIICI? NU INTELEG! – e socat de cat de mult taraboi poate sa faca toba asta a mea. Bine ca timpanele mele s-au obisnuit (sau oi fi surzit?) si nu ma mai deranjeaza deloc zgomotul asta infernal!

Ajungem la un restaurant de lux, din care preturile ne alunga intr-un local de vizavi – unul tare modest, cu clasicele masute si scaunele minuscule (marca Vietnam), scoase in strada.

Ne intelegem greu cu oamenii astia, nici nu mancam prea bine, iar cururile noastre se vad penetrate de tepe ascutite atunci cand vine vorba sa platim: costa mai mult ca la restaurantul de lux! Parasim pana la urma locul dupa o minunata repriza de scandal, in care niciun animal nu a fost ranit.

Reusim sa uitam de episodul acesta imediat ce intram pe poarta pensiunii la care suntem cazati, descotorosirea de emotii negative intamplandu-se printr-o strasnica terapie cu catei prietenosi si dragastosi. Cel mai simpatic este puiul lor, un ghem de blana care desi abia a invatat sa mearga, tot umbla de colo-colo si se lupta sa urce borduri si scari.

Asta de fapt nu este o pensiune, e chiar casa unei familii. Ei locuiesc la parter, iar la etaj sunt amenajate cateva camere pentru oaspeti, cu iesire (sau intrare) in frumoasa terasa. Facem si noi parte din familie acum, suntem un fel de verisorii cu doagele lipsa ce tocmai s-au intors din Europa. Oamenii astia au chiar si beri la rece pentru noi, la acelasi pret ca la magazin. Sa traiesti o mie de ani vere!

Tantari nu sunt deloc (ceea ce este chiar curios), caldura din timpul zilei s-a mai domolit si ea, in asa fel incat leganarea in hamac cu o bere in mana pare sa fie acum, raspunsul tuturor intrebarilor existentiale. Asta e menirea! De asta existam! Pentru momentul asta simplu!

Verii din coltul opus al terasei sunt un tip si fiica lui. El lucreaza ceva la laptop, iar ea se joaca linistita, faca sa faca prea multa galagie. Intr-una dintre pauze, tipul intra in vorba cu noi, iar cand aude ca sunt roman, imi spune ca sotia stie sa vorbeasca romaneste.

Cum asa? Este romanca?

Ei bine nu, bunicii ei sunt romani din Bucovina, Ucraina. Dupa al doilea razboi mondial au fost mutati cu forta de pe pamanturile lor, au incercat mai tarziu sa fuga din tara, iar mai departe nici el nu mai cunoaste detaliile – “O alta clasica poveste sovietica…”, imi spune.

In curand apare si sotia, iar eu ma bucur sa schimb cateva vorbe in romaneste, sau ma rog, in moldoveneste daca doriti. Cei doi locuiesc acum in Danemarca, sotul fiind danez. Pare o tipa infipta, puternica si destul de serioasa, poate chiar prea serioasa, insa ce este cu adevarat fenomenal la ea este faptul ca vorbeste fluent romana, rusa, germana, daneza, engleza si franceza, cunoscand destul de bine si alte limbi. Ea este adevarata urmasa a lui Dimitrie Cantemir!

Fetita de nici 10 ani seamana cu maica-sa si la varsta ei vorbeste bine daneza, rusa, dar si engleza. Cuplul calatoreste alaturi de socrul-mic, iar fetita se intelege cu el in rusa. Uau, ce familie!

As mai vrea sa povestim, dar ambii parintii au de lucru in seara asta – tipa ia laptop-ul, isi pune castile pe cap si incepe sa intre in sedinte cu diversi oameni de pe glob, vorbind in aproape toate limbile pe care le cunoaste, in timp ce sotul, ilustrator, lucreaza cu rabdare la un print cu idee interesanta, print ce va fi imaginea unui festival de desen. Infatiseaza acolo aceleasi doua personaje in 4 stiluri total diferite de desen, asezate in cele 4 colturi ale imaginii.

Lucrand amandoi de la distanta, au posibilitatea de a calatori non-stop, cu tot cu cea mica. Din nou: Uau, ce familie!

Eu reusesc sa ajut spiritul creativ al artistului, printr-o selectie placuta a muzicii ce rasuna din boxa pe care o tot car dupa mine.

Primesc obiectii muzicale abia ceva mai tarziu, cand incerc sa cresc putin ritmul. Ciudat, nu i-a criticat nimeni pana acum pe Rodrigo y Gabriela

Intre timp, pe terasa si-a facut aparitia un tip american, ceva mai durduliu. L-am vazut si mai devreme, ajunsese sa se cazeze atunci cand urcam noi cu berile pe terasa. Omul asta arata, vorbeste si se comporta intocmai ca varianta adulta a tocilarului clasei… exact ala, da – baiatul de care se facea misto in scoala generala.

Numai ca ultra-geek asta al nostru e doxa in istoria si amplasarea siturilor arheologice din partea aceasta a lumii. Mai mult, ocupatia lui principala ii permite, de fapt chiar il impinge, sa calatoreasca: viziteaza, fotografiaza si documenteaza vestigii ale civilizatilor vechi care si-au pus amprenta asupra locurilor, plubicand articole intr-o revista de specialitate.

Uau! Uau! …de trei ori UAU! Unul pentru el, ca face treaba asta ce mi-ar placea si mie tare mult, un uau pentru faptul ca exista revista aceea, iar ultimul UAU – cel mare, este pentru faptul ca existenta acelei publicatii se bazeaza pe o multime (destul de insemnata) de cititori, unii foarte curiosi de istorie si de cultura.

In Romania mea din ce in ce mai needucata, nu ma pot gandi la o alta forma de revista ce ar putea da faliment mai rapid decat o publicatie de acest gen.

Bine totusi ca avem cu cine discuta despre lume in seara asta…

Printre remarci, discutii si povesti, geeklord ma pregateste pentru Laos, spunand ca limba si cultura de acolo e foarte asemanatoare cu cea thailandeza. Stie despre ce vorbeste, pentru ca isi petrece majoritatea timpului in Thailanda, acolo unde il asteapta si o iubita localnica.

Bine ma ca toti aveti gagici thailandeze…

Aflam ca geeksanova al nostru se afla aici pentru a documenta templele hinduse construite de civilizatia Champa nu departe de locul in care stam, chiar pe partea opusa a canalului cu arome dubioase. Si noi aveam in plan sa mergem maine acolo!

Se isca aici o intreaga discutie despre originea, religia culturii Champa, precum si despre soarta actuala a urmasilor lor, dar nu am sa intru acum in detalii plictisitoare.

2 Replies to “Din Da Lat si pan’ la mare, calu’ meu goneste tare!”

  1. Na bun. Si apoi?

  2. Si apoi am ramas fara muza

Lasă un răspuns